„Chimista”

       Am întors cartea asta pe toate părțile până am hotărât să o lecturez. Eram plină de scepticism. Să fi fost din cauza părerilor contradictorii, amare, pe care le aveam despre seria „Amurg”, sau din cauza stereotipurilor create în jurul stilului scriitoricesc al lui Stephenie Meyer ? Nu știu, dar i-am dat o șansă și n-am regretat.

   Cele 600 de foi au fost parcurse cu lejeritate, entuziasm și curiozitate continuă. O poveste țesută minuțios, atent. O construcție de cuvinte uluitor de simplă. Te atașezi de personaje, începi să trăiești în lumea lor, iar la final, îți dorești să nu se fi terminat. Meyer știe să implice cititorul în viața eroilor săi.

     Chiar dacă nu am găsit nimic supranatural, autoarea m-a convins că imaginația ei nu are limite, creând o protagonistă cu abilități ieșite din comun. 

    Cartea ascunde povestea Julianei Fortes, o tânără studentă, pasionată de chimie, care fiind recrutată de una din agențiile-fantomă a guvernului american, ajunge un geniu în prepararea compușilor chimici. O fac să creadă, că „armele” inventate de ea, instrumentele de tortură pentru împiedicarea actelor de terorism, sunt pentru a salva vieți, dar aflând anumite detalii despre cazurile pentru care lucrează, devine o persoană incomodă și decid să o elimine. Se transformă într-o fugară cu numeroase identități și adrese.

   Când fostul ei șef Carston, o contactează pentru o nouă misiune, oferindu-i astfel șansa de a se desprinde pentru totdeauna de agenție, ea acceptă provocarea, dar e sigură că va deveni din nou victima înșelătoriilor superiorilor săi.  Din acel moment, hotărăște să înfrunte amenințrea și se pregătește pentru cea mai grea luptă din viața ei. Evenimentele iau o cotitură neașteptată, întâlnește un bărbat care îi schimbă destinul și abia de aici, începe totul …

Încercă să-și imagineze cum ar fi să doarmă din nou într-un pat. Să nu mai care tot timpul o ditamai farmacie de toxine. Să folosească în fiecare zi același nume. Să intre în contact cu alte ființe umane într-un fel care să nu provoace moartea nimănui.   

Barnaby îi salvase viața. De multe ori. De fiecare dată când supraviețuise unei tentative de asasinat, reușise pentru că el o avertizase, o educase, o pregătise. 

În ultimii nouă ani devenise expertă în a-și separa foarte clar gândurile. 

Cine era Daniel Beach în acest scenariu ? Unul de-ai lor ? Sau un civil neștiutor plimbat prin decoruri exotice cu ajutorul Photoshopului ? 

Îi luase ceva timp până se obișnuise să se culce cu masca de gaze pe față, dar acum nici măcar nu se mai gândea la asta în timp ce adormea recunoscătoare… Mai știa că putea să disigileze tubul – rămas în mâna ei stângă, strâns la piept ca un ursuleț de pluș – și să-l atașeze la masca de gaze în mai puțin de trei secunde, în ciuda faptului că ar fi fost pe jumătate trează. 

    Am apreciat documentarea din spatele poveștii. Autoarea mărturisește că n-ar fi putut scrie fără „ajutorul celor de la Facultatea de Științe Moleculare a Universității Statului Arizona, explicându-mi o serie de metode de ucidere și torturare cu substanțe chimice; fără ajutorul doctorului Gregory Prince în domeniul biologiei moleculare și al anticorpilor monoclonali: Tommy Wittman, agent special pensionat, care mi-a ținut un excelent curs despre măștile de gaze; sergentul de la Departamentul de Poliție din Phoenix, cu care m-am consultat în privința tranzacțiilor  cu droguri, etc. ”

   Un roman fluid, complex, plin de suspans, acțiune și mesaj. Pe alocuri am simțit nevoia de mai multă asprime și duritate, caracter în fragmentele descriptive, mai ales pentru faptul că e catalogat – un thriller palpitant. Dar … presupun că romantismul a fost dozat exact așa cum l-a perceput scriitoarea.

     Cu siguranță  își merită locul pe noptieră, savurat în porții mici în fiecare seară !

Impresii