„Oamenii fericiți citesc și beau cafea”

Și după un an, îmi repetam în fiecare zi că aș fi preferat să mor cu ei. Dar inima mea se încăpățâna să bată. Și mă ținea în viață. Spre marea mea nenorocire… Când m-am întors nimic nu-și schimbase locul. Scrumierele erau tot pline, ceștile goale, cutiile de mâncare comandată și sticlele erau risipite pe măsuța joasă. 

     Recunosc, pentru prima dată am cumpărat o carte orbită de titlu, fără să răsfoiesc câteva pagini și să pătrund puțin în conținut. Mi-am fixat ochii asupra cotorului și am pus-o mecanic în coș. O primă impresie după ce am citit ultimul cuvânt a fost: „Ce titlu original, irosit pe o poveste prea simplă, previzibilă, prea comună, prea comercială, într-un fel anume.”

    Începutul cărții m-a aruncat în călătoria emoțională a Dianei, care după moartea soțului și a fiicei, se prăbușește într-o depresie crudă. Timpul se oprește în loc, iar ea continuă să trăiască cu amintirile, să poarte hainele soțului, să doarmă cu jucăria fetiței și să construiască ritualuri de protecție împotriva suferinței.

      În primele pagini ale poveștii, Agnes Martin-Lugand, a reușit să mă capteze. Am trăit stări de repunere în amintiri, cu oamenii pe care nu-i am alături. M-am trezit ca după un duș cu apă rece și am căutat în mine sentimentul de recunoștință, de bucurie pentru viață. E despre faptul că există oameni pe care nu-i vom putea uita niciodată. Sunt undeva implantați în cele mai adînci fibre ale ființei, în toți porii pielii. Tresărim la orice amintire legată de ei, pentru că au însemnat prea mult…

Dispăruse în cele din urmă, și totuși eu nu schimbasem deloc cearșafurile. Voiam să-l simt încă. Voiam să uit mirosul de spital … Pașii m-au dus automat spre camera Clarei. Acolo totul era roz … Nu mă atinsesem de nimic; nici de plapuma făcută sul, nici de jucăriile împrăștiate în toate colțurile, nici de cămașa de noapte căzută jos, nici de mica valiză pe role în care își punea păpușile pentru vacanță.

        Povestea începe să fie desenată în alte culori, când Felix, cel mai bun prieten și asociat la o mică cafenea literară, ce are aceeași denumire ca și titlul cărții, lansează proiectul „S-o scoatem pe Diane din depresie”.  Fiind speriată de locul în care ar putea ajunge: o plajă plină de oameni fericiți, care stau cu burta la soare, Diane decide să-și aleagă singură destinația călătoriei. Își aduce aminte de o veche dorință a soțului său, refugiindu-se într-un sătuc din Irlanda. Departe de viața agitată din Paris, încearcă să se refacă și să uite de trecut.

    Întîlnirea neașteptată cu vecinul său Edward, un bărbat taciturn, ciudat, plin de resentimente, dur și dificil, impulsionează desfășurarea unui șir de evenimente, care o ajută să vadă lumea cu alți ochi, să se refacă.

    Mi s-a părut un subiect insuficient exploatat, din punct de vedere emoțional și literar, mai ales că titlul nu are legătură cu mesajul livrat, iar unele personaje nu au trăsături formate până la capăt. Îmi doream să fi descoperit cafeneaua literară în mai multe nuanțe, căpătând valențe profunde pe parcursul firului narativ.

    Categoric nu e un roman complex, cu miez. Nu e o carte ce te provoacă să experimentezi stări literare. E ceva ce poți citi, când vrei să-i oferi creierului o oră de leneveală, relaxare.  Simpluț, frumușel, cu un titlu super fain. Atât. E posibil să fi avut așteptări mult prea mari.  

      Lectură frumoasă !

Impresii

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *