Suntem prea obsedați să demonstrăm ceva, celor din jur…

Iau cina în oraș. Un local uzual, perfect pentru a înfuleca ceva, atunci cînd ești gata să intri într-o stare atavică de foame. Inima îmi bate aritmic, zvîcnește cu putere, iar venele sunt stăpînite de o emoție tulburătoare. O fi de la a patra ceașcă de cafea sorbită azi, și a douăzecea pentru săptămîna asta.

Tremur, condiționată de energia amăgitoare a cofeinei, gata să se transforme în oboseală și praf, la prima atingere. Ce mai, alerg disperată dintr-o parte în alta, sufăr că nu le reușesc pe toate, mă condamn atunci cînd mă odihnesc și pe deasupra sunt bolnavă  de veșnica criză de identitate, și acceptare de sine.

Îmi scot laptopul pe masă și încep să scriu.

Mă gîndesc că uneori, trăiesc zile, pe care ajung să le detest. Chem în gînd următoarea zi, cu dorința, ca AZI, să treacă mai repede. AZI se transformă în săptămîni și mai apoi în ani pierduți pe nimicuri frustrante.  Și s-ar părea, că nu am nici un motiv să o fac. Intru în acest subiect al meditației, și mă las purtată de val. Îmi dau o mulțime de întrebări. Ce mai, un cerc vicios și atît ! Cine suntem noi pînă la urmă, ca să grăbim lucrurile ?

Poate că la școală, ar trebui să ne învețe despre cum să trăim frumos, în locul împachetării creierelor cu prostii. Nu știu… La masa vecină un cuplu poartă o discuție. Vorbele lor îmi ajung la urechi fără să vreau, dar încerc să mă conectez la meditația mea. Dialogul mă urmărește. Scriind, mi-a venit ideea să-l reproduc, dar poate aș fi considerată o furătoare de cuvinte și intimități.

E clar, sunt la prima sau a doua întîlnire. Mă miră alegerea localului. Schimbul de replici e bogat în flirt, dar sărac în conținut și inteligență. Descoperă ambii necunoscutul sau poate falsul din ei, în modul lor. La un moment dat, își fac mai multe poze, încercînd să cuprindă tot ce găsesc cu ei în spațiu. Urmează cîteva minute de tăcere și control frecvent al like-urilor de pe facebook. Ea zice: „Hai cere nota. Data viitoare mergem la clubul Z. Uite prietena mea ce poză și-a afișat acolo cu iubitul ei. Și nu se întîlnesc decît de două săptămîni. Trebuie să avem și noi una la fel.”

Nu vreau să comentez această frază și nici tot ce a urmat după, între cei doi. Ideea e că, suntem prea obsedați să demonstrăm ceva celor din jur. Ne formăm preocuparea, de a arăta, cît de fericiți suntem, ce avem, unde mergem, ce facem. Ne comparăm constant și concurăm cu cei 6000 de prieteni virtuali. Avem sentimentul că ceilalți au o viață – model. Creăm relații de carton și sentimente pătrunse de formalism. Vrem să părem așa, cum nu putem fi. Iar apoi, cînd tot acest spectacol se destramă, ne ciocnim de realitate și cortina roz cade. Unde ajungem așa ? Care e finalul acestor scenarii ? 

Da, trăim într-o lume ciudată.

Și mă întorc la meditația mea…

 Sursa poză: https://www.pinterest.com/pin/433964114073296981/

Impresii